câteodată-mi vine să-ţi sparg dinţii cu tesla

Motto: “Câteodată-mi vine să-ţi sparg dinţii cu tesla [...] câteodată-mi vine să te iubesc.” (Ţapinarii)

Nu, aceasta nu este un manifest misogin (lăsăm aşa ceva în seama lui Nietzsche şi a lui Schopenhauer), ci poate cea mai sinceră şi mai romantică dovadă de iubire oferită vreodată cu ocazia Valentine’s Day. Căci, vorba lui Mihai Eminescu, “eu rămân ce-am fost: romantic”.

În ultimii şapte ani, 14 februarie a însemnat, pentru toţi cei care detestă sentimentalismele gratuite, ANTI Valentine’s Day, dar şi deja tradiţionalul concert folk al celor doi băieţi de la Ţapinarii. Adică o chitară, două voci şi multe idei bune. În termeni academici, ţapinar = “muncitor care manevrează buştenii cu ţapina” (DEX).

14 februarie 2008 – Club A, lansarea albumului 7 păcate răscumparate. Clubul – arhiplin, publicul – în majoritate fete (şi să mai zică cineva că Ţapinarii sunt misogini!).

Acum câţiva ani, Florin Chilian, prieten cu cei doi, lansa albumul 10 porunci. Cam păcătoşi, Ţapinarii au încălcat, când şi când, câte o poruncă şi astfel s-a născut al şaptelea disc, intitulat, cum altfel?, 7 păcate răscumpărate.

Nu ştim în ce măsură imaginea macabră a dinţilor sparţi cu tesla a fost inspirată din filmul Se7en (a.k.a Seven). Ştim însă că 2008 este de bun augur pentru Cosmin Covei şi Adrian Tănase. Fără a fi adepţi ai numerologiei, nu putem să nu observăm că cifra 7, care pentru Pitagora înseamnă “prilejului favorabil”, îi cam urmăreşte anul acesta: 7 albume scoase, numele noului disc este 7 păcate răscumpărate, ziua lansării – 14 februarie (multiplu de 7), ora de începere a concertului 19 (7 seara), sponsor principal – vinul 7 păcate, trupa a împlinit 7 ani de existenţă, noul material discografic conţine 7 momente de stand up şi 14 melodii.

PS: Vă las să meditaţi puţin asupra vorbelor lui Cosmin Covei: “A murit soţul amantei mele. Este foarte aiurea să mori în primele zile din ianuarie. Pentru că tot ce auzi în ultimele tale zile de viaţă este… La mulţi aaaani!!!”

seară dansantă şi balerini în comă

23 ianuarie 2008, a doua zi a festivalului Urban Blast – primul concert din noul an şi, totodată, prima dezamăgire la care am asistat.

Cred că “blast” este, într-adevăr, cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie ce s-a întâmplat în Club Suburbia, acest Fight Club mioritic.

De altfel, seara a fost destul de calmă… măcar la început, adică atâta timp cât au cântat Dekadens şi Tep Zepi. Şi se făcea, ca prin vis, că urcau pe scenă “balerinii” de la Coma… Că doar vorbeam mai sus despre o seară dansantă. Apropo, este genială coperta lor de la albumul Nerostitele, cu balerina care pare a da din cap ca un rocker veritabil.

Până aici, totul a fost feeric. Mai departe – dezastru. Sunetul a fost foarte prost, au existat microfonii şi alte probleme tehnice (nu cred că am înţeles mai mult de două cuvinte, dar nici nu aveam nevoie, doar ştiam versurile pe de rost).

Din păcate, nu muzica a primat, ci diversele manifestări dansant-orgiastice (mamă, ce bizar sună!) ale celor prezenţi. Dacă publicul de la B’estival a fost alcătuit cu precădere din retarzi, publicul de la Urban Blast a fost compus din puştani proşti. Secondaţi, cum altfel?, de bodyguarzii localului (şi ei, tot proşti).

Povestea, mai pe scurt, sună aşa: puştanii încercau să facă stage diving şi crowd surfing, dar nu le ieşea. Adică ai fi zis că era vorba, mai degrabă, de stage şi crowd “falling”, cum zicea un prieten. La fiecare cinci secunde, pac! pac!, mai cădea câte-un licean. Şi care nu cădea în cap, era călcat în picioare de mulţime. Or, dacă în niciunul din cazurile enumerate nu păţeau nimic, o păţeau în schimb de la bodyguarzi.

Pe principiul: poc! puberul la podea, trosc gâtul sau oricare din cele 206 oase ale corpului omenesc, intervenţie bodyguarzi, luat cu japca una bucată puşti, înjurat, dat şut în fund, dat afară din club. Finalitatea inevitabilă – ameninţări din partea ambelor tabere, de mâine nu mai lucrezi aici, pleacă bip! bip!, îţi rup gâtu’ dacă te mai prind pe aici etc.

Până la urmă, dacă plăteşte omul ca să vină aici şi să-şi rupă gâtul, lasă-l, vere, că doar de aia-i dă mă-sa bani de pachet, nu? Clar, adevărul e undeva la mijloc, dar nu asta importă. Ce contează e că atât modul lamentabil de a face stage diving şi crowd surfing (ce ţi-e şi cu tineretul ăsta!), cât şi intervenţiile umflaţilor ăia ar putea strica oricui şi oricând cheful. Un manifest plin de aplomb anti-bodyguarzi găsiţi aici.

La un moment dat, cei de la Coma au încercat chiar să instige publicul şi l-au provocat la un wall of death. Desigur, tinereii aştia mult prea cruzi (vorbeşte bătrânul expert din mine) nici asta nu au fost în stare să facă. Un exemplu de wall of death savuros găsiţi mai jos.

Toată atmosfera asta beligerantă s-a adăugat, cum ziceam, la sunetul execrabil scos de boxele alea retrograde. Asta-mi aminteşte de vorba unor contemporani:

“La oraş, la club, acolo domnu’
Ne-o taxat, am intrat, ce fain
Da’ toată seara m-am mirat:
Muzica cântă, da’ oare unde stă fanfara?
Şi-apropiindu-mă de-o boxă am ţipat: Bădie!
Da’ cum naiba cânţi matale-nghesuit într-o cutie?”

dialoguri şi fantezii în jazz

Motto: “Cea mai profundă înţelegere a poeziei este s-o taci”. (Ion Caramitru)

20 decembrie 2007 – Seară de lirică românească la TNB, căci am asistat la spectacolul “Dialoguri şi fantezii în jazz”. Un fel de teatru poetic în acorduri de jazz, unde Johhny Răducanu a învelit în note muzicale poeziile recitate de “fratele meu alb”, Ion Caramitru.

De fapt, “a recita” nu este un termen tocmai potrivit, de vreme ce însuşi Caramitru crede că “se recita poezie patriotică în spectacolele despre şi cu Ceauşescu, nu? Acolo se recita. Poezia se spune…”

Or, dacă poezia “se spune”, am putut constata la acest spectacol că muzica se poate “murmura”, “mormăi” chiar, căci maestrul Johhny a stârnit zâmbetele noastre – ale celor din primele rânduri, cel puţin – ori de câte ori şi-a scăpat câte o fredonare, mai precis câte un zumzăit gutural, acompaniament involuntar al notelor pe care le scotea din pian. Iată dovada:

Johnny Răducanu spunea, mai în glumă, mai în serios, că vrea să facă din Ion Caramitru un cântăreţ. La asta, celebrul actor răspundea: “are el ambiţia asta, dar cred că nu o să reuşească”.

A reuşit sau nu, cert e că, după o oră şi jumătate, cei doi ne trecuseră de la ghiduşa interpretare a Internaţionalei comuniste, la versuri “grele” de Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Dan Verona, Miron Radu Paraschivescu, Lucian Avramescu sau Ana Blandiana.

Ne-a fost prezentată şi o poezie necunoscută a lui Nichita Stănescu, pentru care nimeni nu a găsit muzica potrivită ca să o transforme în cântec. Cel puţin aşa crede Ion Caramitru. În fapt, piesa există, se numeşte Piersicoaso şi este cântată de Blazzaj, după cum am mai zis şi aici.

De menţionat că Ion Caramitru nu este la prima colaborare de tipul “poezie-muzică”. În 1988, apărea pe piesa “Bună seara, iubito”, alături de Loredana Groza. Evident, versurile nu aveau cum să-i aparţină “Groazei”, ci poetului Lucian Avramescu. Mai jos o puteţi vedea cum se zbate ca cioara-n laţ (Doamne fereşte!, asta nu se vrea a fi o remarcă rasistă).

PS: Mi-am amintit de o scandare de la celebrul, de-acum, Rapid-Steaua, meci întrerupt din cauza unor brichete aruncate din tribună. Deşi Poliţia nu i-a putut identifica pe făptaşi, cititorii acestui blog trebuie să afle, în virtutea dreptului oricărui cetăţean de a avea acces la informaţie (articolul 31, aliniatul (1) din Constituţia României), că:

“Ole, oleee, ole, olaaa, a aruncat Elodia!”

Respectivii suporteri au considerat probabil că se află la vreun concert şi au confundat “datul la gioale” cu baladele rock. Numa’ n-au înţeles că brichetele trebuie aprinse şi legănate, iară nu aruncate către artiştii din teren.

om bun devenit agent 007

Adică festivalul Om Bun 2007. Iertare – n-am găsit alt titlu. Asta ca să parafrazez geniala replică “n-am găsit altă rimă”, din sceneta Fabulă, cu Toma Caragiu şi Mircea Diaconu.

Numele festivalului este dat de o piesă a lui Dan Andrei Aldea (trupa Sfinx). Iată mai jos cântecul care a devenit imn al folkului românesc:




În sfârşit au organizat totul bine, după ce anul precedent făcuseră, pe parcursul aceleiaşi seri, un amalgam deloc inspirat între chitarişti din vechea gardă şi “neo”-folkişti. Rezultatul de atunci: sala a fost plină de oameni trecuţi de prima tinereţe, poate şi de-a doua, care nu veniseră decât pentru Şeicaru sau Baniciu şi care nu ştiau că mai există şi altfel de muzică.

Într-adevăr, de gustibus non disputandum… dar totuşi… asta nu scuză faptul că jumătate din cei prezenţi au ieşit cu zgomot din sală şi încă un sfert au rămas pentru a comenta şi râde pe tot parcursul recitalui ţinut de Dinu Olăraşu. Culmea e că Dinu a prezentat atunci şi o piesă în primă audiţie, spre deosebire de Mircea Baniciu, care cântă aceleaşi piese de când îl ştiu eu.

18 decembrie 2007, Teatrul Ion Creangă. Cea de-a doua zi de Om Bun, festival aflat la a XVII-a ediţie – mi-era lene sa scriu cu litere arabe. A fost poate cea mai frumoasă seară din cele peste 30 de concerte/festivaluri folk la care am asistat.

Publicul – mai entuziast ca niciodată, format cu precădere din tineri, deschişi la minte şi… la gust, ba chiar fenomenali pe alocuri (cred că e prima oară când este cerut cu insistenţă un bis al lui Dinu Olăraşu, care de altfel a avut o prestaţie pentru care ori nu găsesc eu superlativ, ori chiar nu există).

Daniel Făt, “Făt-Frumos”, după cum îl alintă o prietenă a mea (nu doar datorită numelui, ci şi pentru părul lui… creţ şi frumos ca al meu, simt nevoia să precizez) ne-a făcut să râdem cu lacrimi (deh, cum să rămâi impasibil când omul mărturiseşte că “am o mândră peste deal handicapată mintal”?!), în timp ce Ţapinarii ne-au învăţat, cu stilul lor nonconformist, că “fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic ce dansează”.

M-a surprins în mod plăcut Daniel Iancu, care a demonstrat că are mai multă forţă alături de Gashkademia de Folk, decât atunci când concertează singur. Iată un duet savuros:

Ada Milea, cel mai clar exemplu de “om bun” şi nebun în acelaşi timp, a arătat că are un “nas” fin atunci când vine vorba de a-şi alege repertoriul. După ce în 2006 ne-a prezentat, pe aceeaşi scenă, propria variantă a lui Don Quijote, anul acesta ne-a încântat, alături de Bogdan de la Fără Zahăr, cu o adaptare după Gogol: Nasul.

Cine nu a văzut încă spectacolul, a trăit degeaba. Cu atât mai mult cu cât, vorba regizorului Alexandru Dabija, “Nasul de Gogol este 99% teatru şi 99% concert”. Aşa că fuga de-l vedeţi.

tравка

Dacă vă uitaţi ca viţelu’ la poartă nouă şi vă întrebaţi ce înseamnă cuvântul din titlu, aflaţi că “tравка” = “travka”. Asta, evident, în cel de-al treilea alfabet oficial al Uniunii Europene, adică în grafie chirilică.

Şi dacă încă mai aveţi nelămuriri, aflaţi că “travka” înseamnă “ierbuşoara de fumat” în limba tovarăşului Lenin, rusa.

15 decembrie 2007, Club B52 (ăla cu nume de bombardier). Concert Travka, trupă de rock alternativ, cu versuri dadaiste. Pentru cei care nu ştiu, “dada” înseamnă “căluţ de lemn” în limbajul copiilor (da, da, aţi citit bine)

Or, dacă Tristan Tzara a iniţiat celebrul curent artistic prin eseurile sale dadaiste, ei bine, la un secol distanţă, Travka a decis să ducă moştenirea mai departe, prin ceea ce se numeşte “dada music”. De ce n-au ales să facă nu-metal, asta ei o ştiu. Probabil că preferă pozitivismul în locul negativismului. Şi dadaismul în locul… “nunuismului”.

În cele peste 90 de concerte la care am asistat până acum, numai A. G. Weinberger (în octombrie 2007) şi Travka, acum, au avut bunul simţ de a întârzia exact 15 minute, cum tempore (sfertul academic), nu mai mult. Aşa că cinste lor, cinste dadaiştilor!…

Concertul celor cinci “dadaişti muzicali” a făcut parte din turneul de promovare al albumului Vreau să simt Praga, cel mai bun şi mai “neromânesc” material audio de pe la noi, după cum zicea un prieten (evident, se înşela, căci nu a luat în considerare Monolith-ul celor de la Implant Pentru Refuz).

Concertul a însemnat o mixtură între piesele de pe albumul proaspăt lansat şi câteva cântece de pe primul material discografic: Corabia nebunilor. Oricum, piese ca Într-un fel, Vreau să simt Praga sau Cum te simţi arată că noul album este mult peste creaţiile mai vechi ale băieţilor.

Dacă aveţi dubii că Travka ar avea versuri dadaiste, vă ofer dovada: “eu sunt câine, tu hienă, eu cal, tu balenă, eu şarm, tu derivă, eu calm, tu atât de activă” (Într-un fel) sau “departe de sâni, de sex, de ruj, de mov, de sărut, albastru Beirut” (Urban violent).

Şi dacă aveţi alte dubii, de data asta că băieţii ar cânta bine, veţi vedea că greşiţi după ce veţi downloada, gratis, albumul recent lansat (apăsaţi aici).

PS 1: George, vocalul formaţiei, oferea, mai demult, o definiţie a cuvântului “travka”: “Nu este în nici un caz marijuana americanilor, mai exact este o cânepă sălbatică. De pe urma radiaţiilor de la Cernobâl , a devenit o iarbă tare care îţi încurcă puţin mai mult minţile. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, suntem copiii Cernobâlului”.

PS 2: Am de gând să vizitez, într-un viitor apropiat, Praga, ca să trăiesc şi mai bine sentimentul transmis de piesa care dă şi titlul albumului (despre care am vorbit în acest post). Vă recomand să faceţi la fel. Şi daţi play mai jos.

Later edit: Apropo, nu ştiu dacă suntem “copiii Cernobâlului”, dar e posibil să fim chiar iarbă, mai ales dacă-l credem pe Blaise Pascal – “Omul este o trestie, cea mai fragilă din întreaga natură, dar este o trestie gânditoare”. Oare?