Motto: “Muzica noastră e grea pentru că se inspiră din stele”. (Octavian Horvath)
Data: 14 decembrie 2007. Locul: un club cu nume “periferic” (Suburbia), care se află, cum altfel?, undeva prin centrul Bucureştiului. 
Berea: una “de esenţă tare”, deci Stejar! (mulţumim lui Doamne-Doamne şi lui Bachus pentru asta). În deschidere: The Others. Motivul prezenţei noastre acolo, cu sticla de BS într-o mână: Blazzaj!
Blazzaj este o formaţie timişoreană care abordează un gen mai greu de definit: nici ei, cei cinci băieţi şi o fată, nu ştiu dacă e funk, acid jazz, sau pur şi simplu jazz, dar noi ştim că e muzică bună.
Numele trupei s-a născut prin combinarea cuvintelor “blazare” şi “jazz” şi, dacă citim de la coadă la cap, constatăm că reprezintă şi forma anagramată a lui “jazz alb” (ingenios, nu?). E clar că această stare de blazare muzicală nu avea cum să nu ne contamineze, căci vorba aia: “azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”.
Vocea principală este Octavian Horvath, a.k.a. Tavi sau Vita, cunoscut şi ca membru al formaţiei Implant Pentru Refuz. După cum declara el însuşi, îi place să gândească monotype, să citească veioze, să cânte fără serife, iar uneori să alerge printre rândurile unei cărţi.
Vita este răspunzător şi pentru partea de “lirică”: el face versurile pentru piesele Blazzaj, pe care le decupează din broşuri. De altfel, această modalitate dadaistă de creaţie a fost folosită şi de Kurt Cobain, care a compus multe piese din cuvinte auzite pe culoarele clădirii unde exersa cu Nirvana (studiu de caz – Smells Like Teen Spirit).
A fost unul dintre cele mai dansante concerte la care am asistat vreodată, pentru că şi Blazzaj are una dintre cele mai dansante “muzici” posibile. Nu cred ca a fost vreun inconştient care să stea jos, iar clubul era arhiplin, vă garantez! Meritul pentru atmosfera creată îi aparţine în primul rând ghiduşului Vita, care a făcut numai giumbuşlucuri (comparabile cu cele pe care le face Mike Godoroja – vezi postul anterior).
Din păcate, a lipsit Cristina (a devenit mămică), locul ei fiind luat de Lelia Nicolaiciuc, care totuşi nu se ridică la acelaşi nivel de “blazare”. Ba mai mult, în setlist nu a fost inclusă una dintre piesele mele favorite: Gripă, guturai.
În schimb, ni s-a cântat Mersul trenurilor, piesă cu mare implicaţie afectivă pentru noi, aştia care am lustruit jegul de prin personalele şi acceleratele patriei (ca deh!, nu suntem burghezi ca alţii). De asemenea, am avut parte şi de Piersicoaso, piesă după un poem de Nichita Stănescu. Se pare că această poezie nu a mai fost publicată înainte să o facă cei de la Blazzaj – aşa că laudă lor, “blazzeilor”! Pentru versurile acestui cântec intraţi aici.
Nu pot încheia fără să amintesc de Urma, probabil cea mai frumoasă piesă a lor, o combinaţie între jazz-ul alb, tipic Blazzaj-ului, şi curentul hardcore adus în formaţie de vocea IPR-istul Vita. Dar prea multe vorbe strică, aşa că… să lăsăm muzica să vorbească. Sau să cânte, mă rog
Etichete blazare, blazzaj, nichita stănescu, stejar, suburbia, urma
5 aprilie 2008 la 11:05 am
[...] Ne-a fost prezentată şi o poezie necunoscută a lui Nichita Stănescu, pentru care nimeni nu a găsit muzica potrivită ca să o transforme în cântec. Cel puţin aşa crede Ion Caramitru. În fapt, piesa există, se numeşte Piersicoaso şi este cântată de Blazzaj, după cum am mai zis şi aici. [...]