om bun devenit agent 007

Adică festivalul Om Bun 2007. Iertare - n-am găsit alt titlu. Asta ca să parafrazez geniala replică “n-am găsit altă rimă”, din sceneta Fabulă, cu Toma Caragiu şi Mircea Diaconu.

Numele festivalului este dat de o piesă a lui Dan Andrei Aldea (trupa Sfinx). Iată mai jos cântecul care a devenit imn al folkului românesc:




În sfârşit au organizat totul bine, după ce anul precedent făcuseră, pe parcursul aceleiaşi seri, un amalgam deloc inspirat între chitarişti din vechea gardă şi “neo”-folkişti. Rezultatul de atunci: sala a fost plină de oameni trecuţi de prima tinereţe, poate şi de-a doua, care nu veniseră decât pentru Şeicaru sau Baniciu şi care nu ştiau că mai există şi altfel de muzică.

Într-adevăr, de gustibus non disputandum… dar totuşi… asta nu scuză faptul că jumătate din cei prezenţi au ieşit cu zgomot din sală şi încă un sfert au rămas pentru a comenta şi râde pe tot parcursul recitalui ţinut de Dinu Olăraşu. Culmea e că Dinu a prezentat atunci şi o piesă în primă audiţie, spre deosebire de Mircea Baniciu, care cântă aceleaşi piese de când îl ştiu eu.

18 decembrie 2007, Teatrul Ion Creangă. Cea de-a doua zi de Om Bun, festival aflat la a XVII-a ediţie - mi-era lene sa scriu cu litere arabe. A fost poate cea mai frumoasă seară din cele peste 30 de concerte/festivaluri folk la care am asistat.

Publicul - mai entuziast ca niciodată, format cu precădere din tineri, deschişi la minte şi… la gust, ba chiar fenomenali pe alocuri (cred că e prima oară când este cerut cu insistenţă un bis al lui Dinu Olăraşu, care de altfel a avut o prestaţie pentru care ori nu găsesc eu superlativ, ori chiar nu există).

Daniel Făt, “Făt-Frumos”, după cum îl alintă o prietenă a mea (nu doar datorită numelui, ci şi pentru părul lui… creţ şi frumos ca al meu, simt nevoia să precizez) ne-a făcut să râdem cu lacrimi (deh, cum să rămâi impasibil când omul mărturiseşte că “am o mândră peste deal handicapată mintal”?!), în timp ce Ţapinarii ne-au învăţat, cu stilul lor nonconformist, că “fericirea-i un lucru mărunt, e o aripă care vibrează, fericirea-i un lucru mic, un pitic ce dansează”.

M-a surprins în mod plăcut Daniel Iancu, care a demonstrat că are mai multă forţă alături de Gashkademia de Folk, decât atunci când concertează singur. Iată un duet savuros:

Ada Milea, cel mai clar exemplu de “om bun” şi nebun în acelaşi timp, a arătat că are un “nas” fin atunci când vine vorba de a-şi alege repertoriul. După ce în 2006 ne-a prezentat, pe aceeaşi scenă, propria variantă a lui Don Quijote, anul acesta ne-a încântat, alături de Bogdan de la Fără Zahăr, cu o adaptare după Gogol: Nasul.

Cine nu a văzut încă spectacolul, a trăit degeaba. Cu atât mai mult cu cât, vorba regizorului Alexandru Dabija, “Nasul de Gogol este 99% teatru şi 99% concert”. Aşa că fuga de-l vedeţi.

Tags: ada milea, Dan Andrei Aldea, Daniel Făt, Daniel Iancu, Dinu Olăraşu, Don Quijote, festival, folk, Făt-Frumos, Gashkademia de Folk, Nasul, Om Bun, Sfinx, Ţapinarii