23 ianuarie 2008, a doua zi a festivalului Urban Blast – primul concert din noul an şi, totodată, prima dezamăgire la care am asistat.
Cred că “blast” este, într-adevăr, cel mai potrivit cuvânt pentru a descrie ce s-a întâmplat în Club Suburbia, acest Fight Club mioritic.
De altfel, seara a fost destul de calmă… măcar la început, adică atâta timp cât au cântat Dekadens şi Tep Zepi. Şi se făcea, ca prin vis, că urcau pe scenă “balerinii” de la Coma… Că doar vorbeam mai sus despre o seară dansantă. 
Apropo, este genială coperta lor de la albumul Nerostitele, cu balerina care pare a da din cap ca un rocker veritabil. 
Până aici, totul a fost feeric. Mai departe – dezastru. Sunetul a fost foarte prost, au existat microfonii şi alte probleme tehnice (nu cred că am înţeles mai mult de două cuvinte, dar nici nu aveam nevoie, doar ştiam versurile pe de rost).
Din păcate, nu muzica a primat, ci diversele manifestări dansant-orgiastice (mamă, ce bizar sună!) ale celor prezenţi. Dacă publicul de la B’estival a fost alcătuit cu precădere din retarzi, publicul de la Urban Blast a fost compus din puştani proşti. Secondaţi, cum altfel?, de bodyguarzii localului (şi ei, tot proşti).
Povestea, mai pe scurt, sună aşa: puştanii încercau să facă stage diving şi crowd surfing, dar nu le ieşea. Adică ai fi zis că era vorba, mai degrabă, de stage şi crowd “falling”, cum zicea un prieten. La fiecare cinci secunde, pac! pac!, mai cădea câte-un licean. Şi care nu cădea în cap, era călcat în picioare de mulţime. Or, dacă în niciunul din cazurile enumerate nu păţeau nimic, o păţeau în schimb de la bodyguarzi.
Pe principiul: poc! puberul la podea, trosc gâtul sau oricare din cele 206 oase ale corpului omenesc, intervenţie bodyguarzi, luat cu japca una bucată puşti, înjurat, dat şut în fund, dat afară din club. Finalitatea inevitabilă – ameninţări din partea ambelor tabere, de mâine nu mai lucrezi aici, pleacă bip! bip!, îţi rup gâtu’ dacă te mai prind pe aici etc.
Până la urmă, dacă plăteşte omul ca să vină aici şi să-şi rupă gâtul, lasă-l, vere, că doar de aia-i dă mă-sa bani de pachet, nu? Clar, adevărul e undeva la mijloc, dar nu asta importă. Ce contează e că atât modul lamentabil de a face stage diving şi crowd surfing (ce ţi-e şi cu tineretul ăsta!), cât şi intervenţiile umflaţilor ăia ar putea strica oricui şi oricând cheful. Un manifest plin de aplomb anti-bodyguarzi găsiţi aici.
La un moment dat, cei de la Coma au încercat chiar să instige publicul şi l-au provocat la un wall of death. Desigur, tinereii aştia mult prea cruzi (vorbeşte bătrânul expert din mine) nici asta nu au fost în stare să facă. Un exemplu de wall of death savuros găsiţi mai jos.
Toată atmosfera asta beligerantă s-a adăugat, cum ziceam, la sunetul execrabil scos de boxele alea retrograde. Asta-mi aminteşte de vorba unor contemporani:
“La oraş, la club, acolo domnu’
Ne-o taxat, am intrat, ce fain
Da’ toată seara m-am mirat:
Muzica cântă, da’ oare unde stă fanfara?
Şi-apropiindu-mă de-o boxă am ţipat: Bădie!
Da’ cum naiba cânţi matale-nghesuit într-o cutie?”
Etichete Coma, concert, crowd surfing, Dekadens, festival, Fight Club, Nerostitele, rock, stage diving, suburbia, Tep Zepi, Urban Blast, wall of death
