despre blog
Desigur, există (insuportabil de) multe bloguri despre muzică. Cine citeşte asta, înseamnă că a avut ghinionul să dea peste ceva asemănător chiar aici. Totuşi, va găsi mai mult decât atât… va găsi gândurile unui iubitor de chitară despre un anumit fel de muzică: este vorba de muzica vie, cântată (de artişti, pe scenă) sau ascultată (de public, lângă scenă), însă – în ambele cazuri – savurată de toţi cei implicaţi în actul artistic intitulat concert.
Aşa cum cine nu a fost niciodată pe un stadion nu poate înţelege cu adevărat fotbalul, tot aşa nici acela care nu a fost vreodată la un concert nu poate simţi muzica sub atingerea totală a divinităţii.
Acest blog este pentru toţi cei care au îngheţat măcar o dată în faţa unei scene, pentru toţi cei care şi-au aplaudat în ploaie formaţia preferată, pentru toţi cei care au făcut insolaţie în zilele de vară doar ca să prindă un loc în faţă la vreun festival, pentru toţi cei care au asudat şi înghiţit metri cubi de fum de la ţigările altora prin cluburi infect-obscure pentru a-şi vedea trupa favorită evoluând pe scenă…
29 octombrie 2007 la 12:11 am
Hai ca introducerea a fost buna, sa vedem restul
Mai, dar unde ti-s temele, ai? Ai inceput sa scrii despre RSS, si ti-ai amintit ca mergi pe la concerte?
Kumm este posibil asa ceva?
Spor la treaba!
:*
3 noiembrie 2007 la 2:38 pm
Rarele tale momente de sinceritate (“Aşa cum cine nu a fost niciodată pe un stadion nu poate înţelege cu adevărat fotbalul”) merita a fi apreciate! Felicitari!
PS – Mere-acre, te-am notat! Eu am blogu’ de-o juma de an si nu mi-ai dat comment, da’ la Cosmin hop si tu repede..
7 noiembrie 2007 la 4:29 pm
Andreea mea ar pune asa ceva la categoria “scrieri din suflet”. Ma refer atat la “blog” cat si la “comment”ul pe care am de gand sa il pun (vai, cat imi displac mie lucrurile de comp, insa…). Pretind ca am acelasi entuziasm cand scriu asa ceva cum ai tu la concerte.
, in parte pentru ca nu inteleg si uneori nu impartasesc sentimentul.
Sa vedem.
Am criticat in repetate randuri aceasta manie concertica, in parte din cauza psihologiei de care nu ma pot debarasa
Totusi, acum, cand sunt departe de tot ce inseamna spectacol, Bucuresti sau Vama, cand capul meu blond ravneste sa mai strige vreodata “DOMNUL PITTIS, DOMNUL PITTIS” si cand am pierdut IRIS 30, la care visam de 4 ani.. acum putem spune ca sunt mai aproape de “manie”.
Spre deosebire de noi ceilalti, la tine nu e o chestie de varsta. Curand ai sa ai gusi si barbi si peri albi si or sa continue sa ti se abureasca ochelarii de la fumul de pe scena.
E un mod de viata. Ba mai mult, e VIATA si ma inclin cu respect sau inchin un “Stejar” pentru cat de bine constientizezi momentele. A se lua aminte, oameni buni, chiar daca nu avem aceeasi indemanare cu vorbele, macar sa fim atat de prezenti intr-un lucru pe care il iubim cu toata puterea ca sa putem darui atat!
Multumesc!
5 martie 2008 la 4:42 pm