blazzaj, blazzaj, şade-n peisaj

Motto: “Muzica noastră e grea pentru că se inspiră din stele”. (Octavian Horvath)

Data: 14 decembrie 2007. Locul: un club cu nume “periferic” (Suburbia), care se află, cum altfel?, undeva prin centrul Bucureştiului. Berea: una “de esenţă tare”, deci Stejar! (mulţumim lui Doamne-Doamne şi lui Bachus pentru asta). În deschidere: The Others. Motivul prezenţei noastre acolo, cu sticla de BS într-o mână: Blazzaj!

Blazzaj este o formaţie timişoreană care abordează un gen mai greu de definit: nici ei, cei cinci băieţi şi o fată, nu ştiu dacă e funk, acid jazz, sau pur şi simplu jazz, dar noi ştim că e muzică bună.

Numele trupei s-a născut prin combinarea cuvintelor “blazare” şi “jazz” şi, dacă citim de la coadă la cap, constatăm că reprezintă şi forma anagramată a lui “jazz alb” (ingenios, nu?). E clar că această stare de blazare muzicală nu avea cum să nu ne contamineze, căci vorba aia: “azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”.

Vocea principală este Octavian Horvath, a.k.a. Tavi sau Vita, cunoscut şi ca membru al formaţiei Implant Pentru Refuz. După cum declara el însuşi, îi place să gândească monotype, să citească veioze, să cânte fără serife, iar uneori să alerge printre rândurile unei cărţi.

Vita este răspunzător şi pentru partea de “lirică”: el face versurile pentru piesele Blazzaj, pe care le decupează din broşuri. De altfel, această modalitate dadaistă de creaţie a fost folosită şi de Kurt Cobain, care a compus multe piese din cuvinte auzite pe culoarele clădirii unde exersa cu Nirvana (studiu de caz – Smells Like Teen Spirit).

A fost unul dintre cele mai dansante concerte la care am asistat vreodată, pentru că şi Blazzaj are una dintre cele mai dansante “muzici” posibile. Nu cred ca a fost vreun inconştient care să stea jos, iar clubul era arhiplin, vă garantez! Meritul pentru atmosfera creată îi aparţine în primul rând ghiduşului Vita, care a făcut numai giumbuşlucuri (comparabile cu cele pe care le face Mike Godoroja – vezi postul anterior).

Din păcate, a lipsit Cristina (a devenit mămică), locul ei fiind luat de Lelia Nicolaiciuc, care totuşi nu se ridică la acelaşi nivel de “blazare”. Ba mai mult, în setlist nu a fost inclusă una dintre piesele mele favorite: Gripă, guturai.

În schimb, ni s-a cântat Mersul trenurilor, piesă cu mare implicaţie afectivă pentru noi, aştia care am lustruit jegul de prin personalele şi acceleratele patriei (ca deh!, nu suntem burghezi ca alţii). De asemenea, am avut parte şi de Piersicoaso, piesă după un poem de Nichita Stănescu. Se pare că această poezie nu a mai fost publicată înainte să o facă cei de la Blazzaj – aşa că laudă lor, “blazzeilor”! Pentru versurile acestui cântec intraţi aici.

Nu pot încheia fără să amintesc de Urma, probabil cea mai frumoasă piesă a lor, o combinaţie între jazz-ul alb, tipic Blazzaj-ului, şi curentul hardcore adus în formaţie de vocea IPR-istul Vita. Dar prea multe vorbe strică, aşa că… să lăsăm muzica să vorbească. Sau să cânte, mă rog

iubirea mea albastră

Motto: “Blues-ul nu intră cu forţa în casa nimănui. Dar dacă i-ai deschis uşa, nu mai poţi să-l dai afară.” (Mihai Godoroja)

În post-ul anterior vorbeam despre cât de benefic poate fi acronimul BS, atunci când se prezintă ca o combinaţie bicefalică între Berea Stejar şi Blind Spirits (neapărat în ordinea asta). Iată că, pe 8 decembrie 2007, stejărelul a lipsit cu desăvârşire. Am avut însă trupa Blue Spirit (Blue, nu Blind; şi la singular), alături de Mike Godoroja (impresarul celor de la Iris).

Seară friguroasă: ceaţă afară, ceaţă înăuntru (de la fumul de ţigară, evident). Şi mult blues albastru într-un loc – culmea! – verde: Green Hours.

Incredibil cu câtă pasiune pot cânta oamenii ăia. Pentru că, pentru ei, blues-ul (“iubirea mea albastră”) este muzica în care “te poţi exprima pe tine însuţi”. Or, dacă ecumenismul este mişcarea care încearcă să unească toate religiile creştine, blues-ul chiar a făcut-o.

Acum că tot ninge afară ca în Andersen, trebuie spus că dacă aveţi nevoie de un povestitor, Mike Godoroja este acela: căci spune omul nostru, între piese, vorbe cel puţin la fel de frumoase ca în cântecele sale. Aşa am aflat cum poţi face un milion de euro cu o formaţie de blues. Nu ştie nimeni? Ei bine, pornind de la două milioane de euro.

Cine a ascultat cel mai nou material Iris – Cei ce vor fi – ştie că pe dublul album apare şi Blues pentru tine, cântată chiar cu Mike. Şi ştiu că sună a blasfemie (“blasfemator”, eventual; oricum, nu blasfemiator, cum cred unii olteni inculţi), dar tocmai piesa asta mi se pare cea mai frumoasă de pe întreg albumul Iris. Eu am putut-o asculta live şi la concertul Iris 30 de ani, şi sâmbătă seară în Green Hours. Voi o puteţi asculta chiar acum, nu tocmai live, dacă apăsaţi aici.

M&BS au mai cântat o groază de piese, de la Prins în trafic (varianta românească a lui Crosstown Traffic – Jimi Hendrix) la Capra vecinului (precedată de “trăiască”, nu de mioriticul “să moară”).

Maniac cum sunt, mi-am stors creierii (căci google-ul nu prea m-a ajutat) în dorinţa de a afla unde am mai auzit versurile “ai vrea să pleci/ ai vrea ca să rămâi” de pe O zi albă. Răspuns: niciunde! În schimb am auzit ceva asemănător (nu-s maniac degeaba) la Tudor Gheorghe, pe versurile lui Tudor Arghezi: “voiam să pleci, voiam şi să rămâi/ ai ascultat de gândul cel dintâi” (De-abia plecaseşi).

Dacă la concertul lui Ioan Gyuri Pascu fusesem entuziasmat de faptul că “prichindelul vesel” cântase cu sticla de bere, atunci vă daţi seama că eram în delir când Cătălin “Ţeţe” Rădulescu (membru în Blues Spirit, omul care ar face şi scaunele să danseze, a nu se confunda cu “musca ţeţe” – care, dimpotrivă, adoarme) şi-a lăsat deoparte muzicuţa şi a arătat că se poate cânta la orice: la tălăngi, la linguri, la oale, la “punga de la metrou”, la “ouăle de Paşti” şi aş mai putea enumera o valiză întreagă de instrumente improvizate (dacă le-aş şti denumirile; până aflu eu cum se cheamă, hai să le numim “acareturi filosofice”). Ceva comparabil am mai făcut eu acasă (promit să ma filmez într-o zi ), precum şi oamenii din filmuleţul ăsta.

Una peste alta, prezenţa scenică a lui Mike este una cel puţin pitorească: ştie toate giumbuşlucurile posibile, inclusiv o şmecherie pe care o făcea Screamin’ Jay Hawkins în Frenzy (daţi un click pe preview, dacă nu aveţi bani de download). Garantez că e genială piesa (a se citi “râzi şi cu fundu’ când o asculţi”).

Mike Godoroja & Blue Spirit au încheiat seara cu o variantă acapella a piesei Bye Bye Life de pe sountrack-ul filmului All That Jazz (mai frumoasă varianta lor decât originalul): “Bye bye life/ Bye bye happiness/ Hello loneliness/ I think I’m gonna die”, care a devenit, în cele din urmă, “Hello life/ Hello happiness/ Bye bye loneliness/ I think I’m gonna live!”

blind spirits

BS… aşa s-ar prescurta. Dar nu vorbesc acum despre formaţia din titlu, ci despre Berea Stejar, cea de esenţă tare.

Îi mulţumim Stejar-ului pentru că ne-a făcut să nu ne simţim claustrofobi în Big Mamou, pe 15 noiembrie 2007 (numai “big” nu e localul ăsta… mai degrabă 5 x cameră regie). Dar mai ales pentru că ne-a ajutat să trecem peste prestaţia formaţiei din deschidere – Black Jack. Poate numai iubitorilor de jocuri de noroc să le placă aşa ceva…

Şi acuma să trecem de la Berea Stejar la Blind Spirits. Băieţii sunt români (deşi cântă numai în engleză) şi sunt foarte pasionaţi de rock (a se citi Metallica). De fapt, unul dintre ei zici că e sosia lui Hetfield. Se numeşte Răzvan şi declară că e rocker de când s-a născut. Îl credem pe cuvânt şi-l îndemnăm să fie aşa până la moarte!

Mai multe despre ei veţi găsi aici şi pe site-ul lor oficial, adică aici. De precizat că în Big Mamou au cântat şi câteva preluări, inclusiv For Whom the Bell Tolls, ştim noi a cui (m-au dat gata la faza asta)… Dar mai bine ascultaţi voi nişte piese Blind Spirits. Două le găsiţi aici.

PS 1: Găsisem un titlu mai inventiv pentru post, dar am descoperit că deja fusese luat (adică nu era inventiv deloc) (vezi primul link)

PS 2: Apropo de post-ul “gurile rele să tacă, vocile (bune, rele) să cânte”… după cum ştiţi probabil, Led Zeppelin se va reuni pe 10 decembrie. Cu ocazia asta, membrii au fost nevoiţi să rearanjeze hiturile pentru concertul din Londra, după ce solistul Robert Plant a conluzionat în timpul repetiţiilor că nu mai poate atinge notele înalte. Piesele au fost astfel reorchestrate într-o tonalitate mai joasă. Asta ca să-mi dea mie apă la moară! Un fel de “Vedeţi? V-am spus eu!”

frumoşii nebuni ai marilor oraşe

Aşa îşi intitula Fănuş Neagu unul dintre romane. Miercuri seară (14 noiembrie 2007), frumoşii nebuni au fost prezenţi la Casa de Cultură a Studenţilor, Bucureşti, pentru a ne arăta de ce “muzica este cea mai frumoasă expresie a iubirii”.

Prima parte a serii l-a avut în prim plan pe Ovidiu Lipan Ţăndărică, “omul care a învăţat să meargă ţinându-se de tobe”. Pentru că noi ştiam deja să mergem, ne-a învăţat să vorbim. Şi nu orice limbă, ci aromâna – de asta a avut grijă Stelu Enache, solist vocal.

Cel de-al doilea frumos nebun care a urcat pe scenă nu ştia nici el aromâna, ba mai mult, nu cred că ştie nici limba română. Este vorba de Mani Neumann, coleg cu Ţăndărică în trupa Phoenix, neamţul boem cu spirit latin.

Vioara nemţească a fost întregită de naiul lui Gheorghe Zamfir, care “a suflat tot răul din noi” cu un solo născut parcă dincolo de lumea muritorilor. Cum zicea Led Zeppelin în piesa Stairway to Heaven: “The piper’s calling you to join him”… Au fost chiar momente când nu puteam respira, copleşiţi sub hipnoza naiului.

Vraja a încetat atunci când lui Ţăndărică i-a fost înmânată o diplomă din partea Primăriei Sectorului 5 (a se citi “Marean Vanghelie”, care este, pardon!, care a fost absent, adică nu a putut veni). Oricum, ne ajunsese atâta aromână pentru o singură seară, de arromână chiar nu mai aveam chef.

Finalul a fost asigurat de “prichindelul vesel” Ioan Gyuri Pascu – “un om mic de o valoare mare”, cum zicea o prietenă – alături de The Blue Workers. Şi pentru că tot veni vorba de muncitori români – au cântat o piesă cu ajutorul a două sticle goale (de bere), folosite pe post de bottleneck, ca să obţină efectul de slide guitar (Jimi Hendrix şi ceilalţi cunoscători ştiu la ce mă refer). E sigur că: a) nu au cântat piesa Două beri goale (Omul cu Şobolani); b) berea nu era Stejar

gurile rele să tacă, vocile (bune, rele) să cânte

Îmi spunea cineva, într-un comment la post-ul anterior, că Deep Purple nu mai cântă Child in Time din 2002, când vocea “nu a mai făcut faţă”.

Ce pot spune? Ruşine să-mi fie! Şi totuşi… să le fie şi lor, că asta e doar o scuză (că nu mai poate vocea). Adica da, se ştie că îmbătrânirea aduce cu sine şi o îngroşare a vocii, precum şi o scădere a ambitusului (fără legătură cu alcoolul sau ţigările)… căci aşa e viaţa, dar există modalităţi de a evita problema.

Iată de ce, pe albumul S&M, Metallica îşi cântă piesele cu un semiton mai jos decât le cântau cu mulţi ani înainte, când fuseseră lansate pe albumele anterioare. Tocmai pentru că James nu mai poate ca în tinereţe. Să nu uităm că piesa Sad But True a fost întotdeauna cântată cu un semiton mai jos decât acordajul standard (pe S&M o cântă chiar cu două semitonuri, deci cu un ton mai jos) tot din acelaşi motiv: bătrâneţe + alcool + băutură (+femei?) = voce de moşulică.

Alt caz celebru e al formaţiei Nirvana, care cânta multe dintre piese cu un semiton mai jos decât acordajul standard, ca să sune totuşi bine. De asemenea, unele cântece făcute iniţial în acordajul standard (a se vedea About a Girl), aveau să fie coborâte mai târziu (pe albumul Unplugged in New York, spre ex.) cu un semiton, pentru ca vocea lui Kurt Cobain să poată ţine pasul…

Cu alte cuvinte, poţi înşela atât vârsta, cât şi limitările vocale care o însoţesc… De fapt, cred că motivul pentru lipsa “controversatei” piese (controversată, după cât tam-tam fac eu aici ) e plictiseala. Te saturi să cânţi mereu anumite piese. Chiar Kurt declara că ura Smells Like Teen Spirit şi că nu mai voia să o cânte în concerte (au avut probleme din cauza asta, căci prin contract erau obligaţi să cânte piesa). Am ajuns să văd că până şi Irisul a ajuns să nu mai cânte chiar întotdeauna Floare de iris…

Am uitat totuşi să spun în post-ul anterior că puteau să o cânte (ştiam că nu e în setlist-ul vehiculat înainte de concert şi că nu fusese nici în setlistu-ul altor concerte anterioare celui din România), pentru că, deşi nu a fost un public extraordinar (departe de a fi plin stadionul, din păcate), meritam totuşi ceva care să suplinească impresia proastă lăsată de defecţiunile tehnice.

Îmi amintesc de o mică defecţiune tehnică la Placebo, tot la noi, în 2006. S-a scuzat Brian Molko de nu ştiu câte ori, de-mi venea să-l bat, cu atât mai mult cu cât mare parte dintre cei prezenţi probabil nici nu si-ar fi dat seama că s-a întâmplat ceva (nu a fost atât de vizibilă defecţiunea, oricum nu ca la Deep Purple). Or, Gillan nu prea a găsit de cuviinţă să facă şi el ca Molko. Şi dacă nu a făcut asta, am sperat şi eu, ca romanu’ naiv, că vom primi şi noi un Child in Time în locul scuzelor dar asta e…

Pariu pentru viitor! – vor mai cânta piesa până se retrag, măcar o dată, aşa… în ciuda tuturor declaraţiilor făcute în 2002 “parol!”